Despre Love letters to the dead am avut impresia ca va fi o carte amuzanta la inceput. Nu mai auzisem despre ea si nici nu am cautat date atunci cand m-am hotarat sa o citesc, dar titlul mi-a atras atentia si mi s-a parut interesant. Ideea in sine e foarte ingenioasa: te simti mai aproape de ei atunci cand le scrii artistilor tai preferati, mai ales cand implici si versuri de-ale lor in gandurile tale.
Apoi am crezut ca e doar despre adolescenti nu foarte diferiti de cei din ziua de azi: incearca senzatii noi tot timpul, chiulesc, petrec, beau si asa mai departe. Trecand de jumatatea cartii insa, mi-am dat seama ca e mai mult de-atat. E o poveste trista in care mici greseli sau minciuni pot duce la schimbari mari si ireversibile in viata oamenilor. Pana aproape de jumatatea cartii nu mi-am dat seama de ce Laurel se simtea atat de vinovata de ceea ce patise sora ei, May si eram intrigata si foarte curioasa.
Mi s-a parut o poveste reala, mai ales prin cum a fost expusa si trairile pe care le avea Laurel, pe care le vedem si simtim si noi cititorii, in fiecare scrisoare catre Jonis Joplin, Heath Ledger, Amelia Earhart, Amy Winehouse dar mai ales Kurt Cobain.
Si totul porneste de la o tema primita la engleza, pe care pana la urma fata nu o mai prezinta, dar care ajunge sa ii schimbe viata. Avem parte de un final foarte emotional, desi nu este surprinzator. Este o carte care se citeste usor si repede, foarte buna pentru a completa zilele ploioase si melancolice de toamna.
Pentru cine nu stie, Sophie Kinsella este creatoarea lui Becky Bloomwood, faimosul personaj innebunit dupa cumparaturi, in care poate ca ne regasim fiecare dintre noi la un moment dat, fie ca e vorba despre carti, haine, produse pentru make-up, gadget-uri sau compomente pentru calculatoare.
De aceasta data, Sophie Kinsella ne spune povestea lui Lexi Smart, o fata care se trezeste intr-o dimineata si descopera ca viata ei e cu totul alta decat seara trecuta. Cartea asta a trezit in mine niste intrebari si raspunsuri, oricat de prosteasca a sunat ideea unei schimbari de pe azi pe maine.
Lexi avea un job prost platit, dinti strambi si o viata sentimentala pe butuci, cand intr-o dimineata se trezeste la spital si descopera ca are o dantura perfecta, unghii perfecte si e foarte bogata si casatorita.
Din punct de vedere al imbinarii elementelor de la inceputul cartii, unde o cunoastem pe Lexi si al elementelor de dupa, cand se trezeste la spital, cartea mi se pare senzational de bine scrisa.
Ideea a fost foarte buna, iti da impresia ca esti parte din poveste si odata cu Lexi te crezi si tu intr-un vis.
Sophie Kinsella a creat un puzzle unde impreuna cu protagonista, cititorul are ocazia sa reconstruiasca si sa descopere etape si oameni din perioada cuprinsa intre seara dezastruoasa si ziua minunata.
Povestea este scrisa la persoana intai, asa ca e usor sa te asociezi cu personajul. Cartea e usor de citit si distractiva, conturata cu niste personaje foarte faine: Lexi e simpatica asa dezastruoasa asa cum e ea, ceea ce da culoare si credibilitate; sotul ei, Eric, tipicul bogatan care nu vede dincolo de partea materiala si e atat de ridicol incat nu de putine ori m-a pufnit rasul; Jon e personajul masculin cel mai frumos din carte si impreuna cu Fi, Carolyn si Debs, prietene lui Lexi, o ajuta pe aceasta sa afle adevarul. Cu ele va fi un pic mai greu, dar pana la urma se dau si ele pe brazda.
Cartea m-a facut sa rad, si m-a ajutat sa ma deconectez, mai ales in perioada asta un pic cam incarcata pentru mine, in care am simtit nevoia sa citesc ceva haios si usor.
Imparatul mustelor este de departe o lectura socanta. Cel putin pentru mine a fost, pentru ca spre rusinea mea, nu stiam foarte multe despre carte si ma asteptam la ceva vesel si distractiv.
Totusi analizata indeaproape vedem in Imparatul mustelor o carte profunda, care face o paralela cu comportamentul oamenilor in societate.
William Golding ne spune povestea unor copii, al caror avion s-a prabusit intr-o insula pustie din Oceanul Pacific, la inceputul celui de-al doilea Razboi Mondial. Acestia au varste cuprinde intre 6 si 12 ani si sunt unicii supravietuitori ai nefericitului accident. Fara adulti, acestia sunt nevoiti sa se organizeze pentru a putea supravietui pana vor fi salvati.
Conducerea grupul e preluata de Ralph prin intermediul unei scoici. Doar cine avea scoica putea vorbi, deci aceasta reprezinta lucrul care stabileste ordinea.
Urmatorul lucru asupra caruia se pun de acord pustii, este acela ca trebuie sa faca un foc ce trebuie mentinut permanent, pentru a putea atrage atentia navelor si a putea fi salvati.
Problemele incep sa apara cand Jack propune ca atentia sa se indrepte mai degraba spre vanat, pentru a avea de mancare. Impreuna cu o parte din baieti, acesta se distanteaza si impreuna devin salbatici.
Dezordinea incepe sa se instaleze cand baietii care trebuiau sa pazeasca focul, pleaca sa vaneze un porc, focul se stinge si astfel pierd sansa sa fie vazuti de o nava ce tocmai trecea pe langa insula.
Apar conflicte din ce in ce mai puternice, influentate si de existenta unei bestii pe insula, de care majoritatea se tem, desi nu stiu exact ce este.
Baietii mi se pare foarte duri si lucrurile devin chiar foarte grave, si acesta este motivul pentru care am oferit 3/5 pe Goodreads. Nu vreau sa dau mai multe detalii pentru ca poate va doriti sa cititi cartea. Cert este ca finalul este unul la care cred ca nimeni nu se mai astepta.
Fiecare dintre baieti reprezinta un model din societatea de zi cu zi: unul cauta interesul general si apara valorile democratiei, altul este intelectualul, vocea ratiunii si bunului simt si altul reprezinta violenta si salbaticia.
Recomand cartea pentru ca invita cititorul la a reflecta la cea ce se intampla in jurul nostru in zilele noastre.
Aceasta carte atat de cunoscuta am citit-o la cativa ani dupa ce citisem cea de-a doua parte, sau mai bine zis, continuarea povestii din Eat, Pray, Love, Committed: a skeptic makes peace with marriage (Si am spus da: o poveste de iubire). Mi-a fost tare draga cartea, cred ca si pentru ca mi-a fost daruita de cineva foarte drag mie.
La 31 de ani, Elizabeth pare a avea o viata perfecta: este casatorita, locuieste impreuna cu sotul ei langa New York si incearca sa faca un copil. Incercarea o face sa isi dea seama ca nu isi doreste cu adevarat un copil si ca nici nu e fericita in casnicia ei. Isi petrece multe seri plangand in baie, nestiind motivul pentru care o face.
In plina criza emotionala si spirituala, isi ia viata de la capat si pleaca intr-o aventura ce va cuprinde 3I: Italia, India si Indonezia. Isi va dedica timp siesi si invata sa se bucure de viata, se redescopera, mananca bine, se roaga si iubeste.
Cartea are un cadru perfect conturat in opinia mea, cei 3 I, 3 tari foarte interesante si speciale, 108 capitole, 36 de capitole pentru fiecare sectiune.
Dintre cele 3 parti mi-a placut cel mai mult Italia, mi s-a parut cea mai autentinca. Poate a influentat putin si faptul ca India si Indonezia nu ma atrag nici spiritual, nici turistic, nici cultural. Stiu ca asta poate suna ciudat pentru ca eu cunosc o gramada de oameni innebuniti dupa India si Bali, dar mie nu-mi trezesc interesul inca. Le consider tari ale unor mari contraste si devenire prea comerciale, cel putin in ceea ce priveste partea spirituala atat de scoasa in evidenta si in carte.
India e partea cea mai inceata si care pare cel mai putin credibila, mai ales din punct de vedere al schimbarilor pe care le experimenteaza autoarea. Multumita meditarii aceasta devine alt om. Petrece 3 luni intr-un ashram si nu exploreaza deloc India, ceea ce in opinia mea e un pic ciudat. In plus, o prezinta total altfel decat o stim noi: toleranta, cu respect si iubire fata de cei din jur. Mai degraba, in aceasta a doua parte Elizabeth sta inchisa intr-un glob de cristal, lucru total diferit de viata dusa in Italia.
Indonezia este ultima si cred ca cea mai importanta parte a cartii. Aici mi-a placut evolutia avuta si ce am invatat alaturi de ea. Avem parte si de personaje secundare foarte interesante, care dau un plus de savoare povestii.
Imi place naturaletea autoarei, desi am avut adesea momente cand am simtit ca in mod voit a evitat sa ofere si mai multe detalii din viata ei. Elizabeth stabileste inca de la inceput un dialog cu cititorul.
Per total, recomand cartea, are mai multe plusuri decat minusuri iar modul in care a fost gandita, structura celor 3I: Italia – Eat, India – Pray, Indonezia – Love, e unul inovator, fiecare din parti oferindu-ti sansa sa te analizezi si tu odata cu protagonista.
Inca de la inceput trebuie sa recunosc ca sunt un fan a lui Care Santos. Pe langa faptul ca e din Spania, tara de care ma leaga niste amintiri extraordinare din adolescenta mea, a fost prima scriitoare a carei carte am citit-o in spaniola, in liceu. Ceva mai tarziu, m-a cucerit iremediabil prin Moartea lui Venus (“La muerte de Venus”), care mi-a dat fiori. Din cate stiu, aceasta nu e tradusa la noi, dar mai multe despre ea puteti citi aici. Ulterior, am citit tot ce am prins in mana scris de catre ea.
Si intr-o zi, a venit randul incaperilor ferecate. Mi-este greu sa exprim in cuvinte ce m-a facut sa simt acest roman. Este extraordinar! Si daca va place Barcelona (si cred ca multi iubesc acest oras), va va placea si mai mult cartea.
Se zice ca acest roman aminteste de “Umbra vantului” de Carlos Ruiz Zafón, despre care am scris aici, si de “Orasul minunilor” de Eduardo Mendoza, pe care nu am apucat sa-l citesc.
Incaperi ferecate ne duce in Barcelona anilor 30, intr-o lume fascinanta, unde-l vom cunoaste pe Amadeo Lax, un renumit pictor al acelor vremuri. Ajungem la el si totodata in acea epoca cu ajutorul Violetei, nepoata lui Amadeo. Aceasta se intoarce in Barcelona, orasul unde s-a nascut, pentru a participa si pentru a se ocupa de cateva renovari la casa ce a apartinut familiei ei.
Odata incepute lucrarile, secretele vor iesi la iveala si vor dezvalui atat adevarata fata a lui Amadeo Lax cat si a sotiei sale, Teresa, a carei disparitie misterioasa imediat dupa nasterea singurului lor copil, ridica multe semne de intrebare cu privire la moralitatea acesteia.
Tot timpul s-a crezut ca Teresa, care era indragostita de Amadeo de cand era doar un copil, a fugit cu cel mai bun prieten al acestuia, Octavio Conde, proprietar al faimoaselor magazine El Siglo. Indurerat, Amadeo a pictat-o pe Teresa pe un intreg perete. Dar ce se ascunde de fapt dincolo de durerea sa?
Incaperi ferecate are de toate: mister, istorie, dragoste, Barcelona. Este foarte bine scrisa si mi-a placut mult ca avem posibilitatea sa cunoastem intreaga istorie a familiei Lax.
Iar implicarea faimoaselor magazine El Siglo, care chiar au existat si chiar au avut sfarsitul pe care si Care Santos l-a mentionat in cartea sa, m-a facut sa cred ca aceasta poveste poarte fi una reala. M-a tinut tot timpul cu sufletul la gura.
Personajele sunt multe si frumos conturate; printre ele ii avem pe Maria del Roser si pe Rodolfo Lax, strabunicii Violetei, pe Amadeo si Teresa, pe Modesto, baiatul lor, care s-a casatorit cu Valerie si au avut-o pe protagonista noastra, Violeta. Avem parte si de personaje politice ale vremii cum sunt Güell si Macia. Alte doua personaje importante sunt Octavio Conde si Conchita, servitoarea din casa Lax.
Care Santos a creat un roman complex si foarte dificil de scris din punctul meu de vedere, cu un stil ce imbina trecutul si prezentul, cu diverse ramificatii, dar la care nu a lasat intrebari fara raspuns. A reusit in acelasi timp sa creeze o carte care sa te mentina interesat, iar eu nu am putut efectiv sa o scap din mana, si nu de putine ori am ramas cu gura cascata.
Avem si ecranizare, eu inca un am vazut filmul, dar va las mai jos trailerul. Acesta a castigat premiul pentru cel mai bun film in Tokyo la Latin Beat Film Festival.
Titlu engleza: Love letters to the dead
