carturia.ro

Auschwitz, ultima stație. Povestea mea din lagăr 1943 – 1945 de Eddy de Wind este o altă poveste a unui supraviețuitor din lagărul de la Auschwitz. Dar ceea ce o face deosebită și extrem de importantă este faptul că a fost scrisă imediat ce nemții au plecat din lagăr, încă în timpul războiului, lăsând astfel o urmă clară a întâmplărilor și neavând amintiri alterate.

Am terminat-o de citit pe 6 februarie, la 116 ani de la nașterea lui Eliazar (Eddy) de Wind, printr-o coincidență, întrucât data nașterii a fost menționată la final de carte.

Atunci când am achiziționat-o, nu știam nimic despre ea, nimic mai mult decât îmi zicea titlul. Nu știam nici că autorul s-a născut și a crescut în Olanda, țara mea adoptivă de aproape un an. Astfel de coincidențe mă încântă. Născut la Haga, Eddy a studiat medicina la universitatea din Leiden și, cu ajutorul profesorilor săi, reușește să își încheie studiile mai repede, devenind astfel ultimul evreu din Leiden care-și ia diploma de absolvire.

În 1943, Eddy se oferă voluntar să meargă la Westerbork, în lagărul de tranzit al evreilor din estul Olandei, în speranța că o va găsi acolo pe mama lui. Din păcate, atunci când el ajunge acolo, ea fusese deja deportată la Auschwitz, despre care nu se știau prea multe despre ceea ce era de fapt acel loc. În acest lagăr o cunoaște pe viitoarea lui soție, Friedel. Împreună vor fi deportați în același Auschwitz unde a ajuns și mama lui.

Despre acest cuplu se poate spune că au fost norocoși, în măsura în care cineva care a ajuns în acel lagăr de concentrare poate fi considerat norocos, pentru că reușesc să țină legătura și să se vadă ocazional. Asta durează până aproape de final, când Friedel care a supraviețuit Blocului 10, al victimelor lui Mengele, trebuie să pornească într-un marș al morții, iar Eddy rămâne în lagăr.

Acesta este și momentul în care Eddy începe să-și scrie povestea, dar nu o face la persoana întâi, ci conturează un personaj pe care îl numește Hans van Dam. Cred că unul din motivele care au dus la alegerea unui nume diferit de al său ar putea fi și teama sa ca al său caiet să nu pice în mâinile cui nu trebuie.

Prima dată cartea a fost publicată în 1946, în Olanda, deci imediat după război. La acel moment, Eddy se întorsese în țara natală și o regăsește și pe Friedel. La 12 ani după Auschwitz, cei doi se despart și mai târziu Eddy se recăsătorește cu o femeie care nu este evreică. De ce contează și e menționat acest aspect? Pentru că, spre surprinderea mea, Eddy este “judecat” pentru această alegere, văzută de o parte din comunitatea evreiască ca pe o trădare. De-a lungul timpului, Eddy de Wind a suferit de de sindromul supraviețuitorului, KZ, fiind primul, sau printre primii care au discutat despre acest subiect pe larg. Un alt aspect asupra căruia s-a concentrat a fost cum au fost influențate generațiile viitoare de ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz.

Fraza mea preferată din carte: “Trebuie să rămân în viață ca să povestesc toate astea, să le povestesc tuturor, să conving oamenii că totul a fost adevărat…” Ce trist este că, în zilele noastre mai sunt oameni care neagă Holocaustul, sau consideră că poveștile spuse de supraviețuitori au fost exagerate.

Mi-a plăcut foarte mult povestea lui Eddy, nu atât pentru că am aflat încă un punct de vedere, încă o poveste a unui supraviețuitor al infernului ci și pentru ce ni se spune despre viața lui înainte și după Auschwitz. Mi-aș dori să aflu și povestea din punctul de vedere a lui Friedel, îndeosebi pentru că ea a stat aproape tot timpul în Blocul 10 dar nu aflăm dacă a fost sau nu supusă vreunui tratament experimental împotriva voinței ei. Și totuși, la final ceva despre viața ei de după Auschwitz este menționat, ceva ce ne face să ne întrebăm care-i povestea ei.