Despre Love letters to the dead am avut impresia ca va fi o carte amuzanta la inceput. Nu mai auzisem despre ea si nici nu am cautat date atunci cand m-am hotarat sa o citesc, dar titlul mi-a atras atentia si mi s-a parut interesant. Ideea in sine e foarte ingenioasa: te simti mai aproape de ei atunci cand le scrii artistilor tai preferati, mai ales cand implici si versuri de-ale lor in gandurile tale.
Apoi am crezut ca e doar despre adolescenti nu foarte diferiti de cei din ziua de azi: incearca senzatii noi tot timpul, chiulesc, petrec, beau si asa mai departe. Trecand de jumatatea cartii insa, mi-am dat seama ca e mai mult de-atat. E o poveste trista in care mici greseli sau minciuni pot duce la schimbari mari si ireversibile in viata oamenilor. Pana aproape de jumatatea cartii nu mi-am dat seama de ce Laurel se simtea atat de vinovata de ceea ce patise sora ei, May si eram intrigata si foarte curioasa.
Mi s-a parut o poveste reala, mai ales prin cum a fost expusa si trairile pe care le avea Laurel, pe care le vedem si simtim si noi cititorii, in fiecare scrisoare catre Jonis Joplin, Heath Ledger, Amelia Earhart, Amy Winehouse dar mai ales Kurt Cobain.
Si totul porneste de la o tema primita la engleza, pe care pana la urma fata nu o mai prezinta, dar care ajunge sa ii schimbe viata. Avem parte de un final foarte emotional, desi nu este surprinzator. Este o carte care se citeste usor si repede, foarte buna pentru a completa zilele ploioase si melancolice de toamna.
Pentru cine nu stie, Sophie Kinsella este creatoarea lui Becky Bloomwood, faimosul personaj innebunit dupa cumparaturi, in care poate ca ne regasim fiecare dintre noi la un moment dat, fie ca e vorba despre carti, haine, produse pentru make-up, gadget-uri sau compomente pentru calculatoare.
De aceasta data, Sophie Kinsella ne spune povestea lui Lexi Smart, o fata care se trezeste intr-o dimineata si descopera ca viata ei e cu totul alta decat seara trecuta. Cartea asta a trezit in mine niste intrebari si raspunsuri, oricat de prosteasca a sunat ideea unei schimbari de pe azi pe maine.
Lexi avea un job prost platit, dinti strambi si o viata sentimentala pe butuci, cand intr-o dimineata se trezeste la spital si descopera ca are o dantura perfecta, unghii perfecte si e foarte bogata si casatorita.
Din punct de vedere al imbinarii elementelor de la inceputul cartii, unde o cunoastem pe Lexi si al elementelor de dupa, cand se trezeste la spital, cartea mi se pare senzational de bine scrisa.
Ideea a fost foarte buna, iti da impresia ca esti parte din poveste si odata cu Lexi te crezi si tu intr-un vis.
Sophie Kinsella a creat un puzzle unde impreuna cu protagonista, cititorul are ocazia sa reconstruiasca si sa descopere etape si oameni din perioada cuprinsa intre seara dezastruoasa si ziua minunata.
Povestea este scrisa la persoana intai, asa ca e usor sa te asociezi cu personajul. Cartea e usor de citit si distractiva, conturata cu niste personaje foarte faine: Lexi e simpatica asa dezastruoasa asa cum e ea, ceea ce da culoare si credibilitate; sotul ei, Eric, tipicul bogatan care nu vede dincolo de partea materiala si e atat de ridicol incat nu de putine ori m-a pufnit rasul; Jon e personajul masculin cel mai frumos din carte si impreuna cu Fi, Carolyn si Debs, prietene lui Lexi, o ajuta pe aceasta sa afle adevarul. Cu ele va fi un pic mai greu, dar pana la urma se dau si ele pe brazda.
Cartea m-a facut sa rad, si m-a ajutat sa ma deconectez, mai ales in perioada asta un pic cam incarcata pentru mine, in care am simtit nevoia sa citesc ceva haios si usor.
Inca de la inceput trebuie sa recunosc ca sunt un fan a lui Care Santos. Pe langa faptul ca e din Spania, tara de care ma leaga niste amintiri extraordinare din adolescenta mea, a fost prima scriitoare a carei carte am citit-o in spaniola, in liceu. Ceva mai tarziu, m-a cucerit iremediabil prin Moartea lui Venus (“La muerte de Venus”), care mi-a dat fiori. Din cate stiu, aceasta nu e tradusa la noi, dar mai multe despre ea puteti citi aici. Ulterior, am citit tot ce am prins in mana scris de catre ea.
Si intr-o zi, a venit randul incaperilor ferecate. Mi-este greu sa exprim in cuvinte ce m-a facut sa simt acest roman. Este extraordinar! Si daca va place Barcelona (si cred ca multi iubesc acest oras), va va placea si mai mult cartea.
Se zice ca acest roman aminteste de “Umbra vantului” de Carlos Ruiz Zafón, despre care am scris aici, si de “Orasul minunilor” de Eduardo Mendoza, pe care nu am apucat sa-l citesc.
Incaperi ferecate ne duce in Barcelona anilor 30, intr-o lume fascinanta, unde-l vom cunoaste pe Amadeo Lax, un renumit pictor al acelor vremuri. Ajungem la el si totodata in acea epoca cu ajutorul Violetei, nepoata lui Amadeo. Aceasta se intoarce in Barcelona, orasul unde s-a nascut, pentru a participa si pentru a se ocupa de cateva renovari la casa ce a apartinut familiei ei.
Odata incepute lucrarile, secretele vor iesi la iveala si vor dezvalui atat adevarata fata a lui Amadeo Lax cat si a sotiei sale, Teresa, a carei disparitie misterioasa imediat dupa nasterea singurului lor copil, ridica multe semne de intrebare cu privire la moralitatea acesteia.
Tot timpul s-a crezut ca Teresa, care era indragostita de Amadeo de cand era doar un copil, a fugit cu cel mai bun prieten al acestuia, Octavio Conde, proprietar al faimoaselor magazine El Siglo. Indurerat, Amadeo a pictat-o pe Teresa pe un intreg perete. Dar ce se ascunde de fapt dincolo de durerea sa?
Incaperi ferecate are de toate: mister, istorie, dragoste, Barcelona. Este foarte bine scrisa si mi-a placut mult ca avem posibilitatea sa cunoastem intreaga istorie a familiei Lax.
Iar implicarea faimoaselor magazine El Siglo, care chiar au existat si chiar au avut sfarsitul pe care si Care Santos l-a mentionat in cartea sa, m-a facut sa cred ca aceasta poveste poarte fi una reala. M-a tinut tot timpul cu sufletul la gura.
Personajele sunt multe si frumos conturate; printre ele ii avem pe Maria del Roser si pe Rodolfo Lax, strabunicii Violetei, pe Amadeo si Teresa, pe Modesto, baiatul lor, care s-a casatorit cu Valerie si au avut-o pe protagonista noastra, Violeta. Avem parte si de personaje politice ale vremii cum sunt Güell si Macia. Alte doua personaje importante sunt Octavio Conde si Conchita, servitoarea din casa Lax.
Care Santos a creat un roman complex si foarte dificil de scris din punctul meu de vedere, cu un stil ce imbina trecutul si prezentul, cu diverse ramificatii, dar la care nu a lasat intrebari fara raspuns. A reusit in acelasi timp sa creeze o carte care sa te mentina interesat, iar eu nu am putut efectiv sa o scap din mana, si nu de putine ori am ramas cu gura cascata.
Avem si ecranizare, eu inca un am vazut filmul, dar va las mai jos trailerul. Acesta a castigat premiul pentru cel mai bun film in Tokyo la Latin Beat Film Festival.
Nu il cunosteam pe Federico Axat inainte, dar cautand pe internet am aflat ca este argentinian si ca prima sa carte este Benjamin (2010) care se poate considera ca fiind parte din categoría thriller, la fel ca si Classroom 19.
In plina noapte, cinci straini sunt convocati la o scoala, in afara orasului. Odata ajunsi acolo, fara sa inteleaga prea bine care este scopul pentru care au fost rugati sa se prezinte acolo, incep sa-si dea seama ca oarecum au legatura intr-un fel sau altul cu o tragedia ce avusese loc in urma cu cativa ani: moartea a paisprezece copii in clasa cu numarul 19, ce acum sta inchisa.
Cei cinci incep sa joace un joc periculos, in care fiecare devine suspect si victima, si care ii va duce pe marginea prapastiei.
Subiectul mi s-a parut foarte interesant dar, desi in majoritatea cazurilor cartile devin mai bune in a doua parte, in acest caz inceputul mi-a placut mult mai mult decat finalul.
Pozitiv despre aceasta a doua carte a lui Federico Axat pot spune ca imi plac flashback-urile pe care le intalnim, deoarece ne permit sa cunoastem povestile fiecaruia dintre cei cinci participanti si, in acelasi timp ne permit sa intelegem prezenta lor in noaptea aceea la scoala.
Aceste fragmente clarifica multe intrebari ce apar de-a lungul lecturii, dar intrerupe momentul explicat pentru a face intoarcerea in trecut.
Classroom 19 m-a tinut in “priza¨” pana intr-un anumit moment, aproape de jumatate, cand mi-am cam dat seama cum se va termina povestea. Am fost totusi putin intrigata de elementele de fantasy care au aparut, nu ma asteptam la ele. Recunosc ca as fi preferat o carte mai realistica din punct de vedere al finalului.
Despre personaje nu ar fi prea multe de spus: unul dintre ele este Judd Wilson, administratorul scolii, un tip destul de ciudat, directoarea scolii, Kathleen Blake, Michael, un fost elev al scolii, care ajuta in biblioteca, si Paul si Ally, el ziarist si ea o fata pe care acesta a cunoscut-o intr-un bar.
Per total, pot spune ca a fost o carte ok, usor de citit, dar nu extraordinara. Poate daca sunteti fani ai acestui gen, o sa va placa mai mult, dar va recomand sa nu va faceti sperante.
In Requiem Lauren Oliver abordeaza putin diferit lucrurile: daca in cele doua carti anterioare intalneam doar perspectiva Lenei, in aceasta vom avea parte de o alternare a vietii Lenei si a prietenei ei, Hana.
In acest fel, vom vedea din doua perspective diferite revolutia creata de ¨invalizi¨, care incepe sa ia forme ingrijoratoare pentru cei ¨vindecati¨, o vom intalni pe Lena dupa ce s-a intors pe Taramul Salbatic, in timp ce lupta sa supravietuiasca impreuna cu rezistenta, ascunzandu-se de cei ¨vindecati¨ si incercand sa se lamureasca cu privire la sentimentele ei si pe Hana, in timp ce isi traieste viata de dupa operatia de vindecare si este pe punctul de a se casatori cu viitorul primar al orasului Portland.
In afara faptului ca cele doua fete au fost prietene foarte bune in trecut, povestile expuse nu par foarte legate la inceput dar, pe masura ce citim, si mai ales spre final destinul celor doua se leaga.
Nu mi-a placut deloc triunghiul amoros din aceasta carte, desi in partea a doua a acestei saga, nu m-a deranjat deloc. Julian nu e personajul meu preferat, si mai mult decat atat, mi se pare ca nu a fost suficient de bine conturat de catre autoare, mie una nu mi-a castigat increderea, cel putin nu asa cum a reusit Alex. Nici Lena nu mi se pare ca a avut o evolutie buna in aceasta carte, a fost mai degraba impartita intre cei doi, geloasa si suspicioasa.
Finalul a fost cel care m-a facut sa ii dau doar 3 din 5 pe Goodreads, m-a dezamagit, mi s-a parut fortat si imi pare ca a lasat o gramada de intrebari fara raspuns.
Titlu engleza: Love letters to the dead
