Auschwitz, ultima stație. Povestea mea din lagăr 1943 – 1954 – Eddy de Wind

Titlu în olandeză: Eindstation Auschwitz

Autor: Eddy de Wind

Apariție: 1946

Notă: 5/5

Auschwitz, ultima stație. Povestea mea din lagăr 1943 – 1945 de Eddy de Wind este o altă poveste a unui supraviețuitor din lagărul de la Auschwitz. Dar ceea ce o face deosebită și extrem de importantă este faptul că a fost scrisă imediat ce nemții au plecat din lagăr, încă în timpul războiului, lăsând astfel o urmă clară a întâmplărilor și neavând amintiri alterate.

Am terminat-o de citit pe 6 februarie, la 116 ani de la nașterea lui Eliazar (Eddy) de Wind, printr-o coincidență, întrucât data nașterii a fost menționată la final de carte.

Atunci când am achiziționat-o, nu știam nimic despre ea, nimic mai mult decât îmi zicea titlul. Nu știam nici că autorul s-a născut și a crescut în Olanda, țara mea adoptivă de aproape un an. Astfel de coincidențe mă încântă. Născut la Haga, Eddy a studiat medicina la universitatea din Leiden și, cu ajutorul profesorilor săi, reușește să își încheie studiile mai repede, devenind astfel ultimul evreu din Leiden care-și ia diploma de absolvire.

În 1943, Eddy se oferă voluntar să meargă la Westerbork, în lagărul de tranzit al evreilor din estul Olandei, în speranța că o va găsi acolo pe mama lui. Din păcate, atunci când el ajunge acolo, ea fusese deja deportată la Auschwitz, despre care nu se știau prea multe despre ceea ce era de fapt acel loc. În acest lagăr o cunoaște pe viitoarea lui soție, Friedel. Împreună vor fi deportați în același Auschwitz unde a ajuns și mama lui.

Despre acest cuplu se poate spune că au fost norocoși, în măsura în care cineva care a ajuns în acel lagăr de concentrare poate fi considerat norocos, pentru că reușesc să țină legătura și să se vadă ocazional. Asta durează până aproape de final, când Friedel care a supraviețuit Blocului 10, al victimelor lui Mengele, trebuie să pornească într-un marș al morții, iar Eddy rămâne în lagăr.

Acesta este și momentul în care Eddy începe să-și scrie povestea, dar nu o face la persoana întâi, ci conturează un personaj pe care îl numește Hans van Dam. Cred că unul din motivele care au dus la alegerea unui nume diferit de al său ar putea fi și teama sa ca al său caiet să nu pice în mâinile cui nu trebuie.

Prima dată cartea a fost publicată în 1946, în Olanda, deci imediat după război. La acel moment, Eddy se întorsese în țara natală și o regăsește și pe Friedel. La 12 ani după Auschwitz, cei doi se despart și mai târziu Eddy se recăsătorește cu o femeie care nu este evreică. De ce contează și e menționat acest aspect? Pentru că, spre surprinderea mea, Eddy este “judecat” pentru această alegere, văzută de o parte din comunitatea evreiască ca pe o trădare. De-a lungul timpului, Eddy de Wind a suferit de de sindromul supraviețuitorului, KZ, fiind primul, sau printre primii care au discutat despre acest subiect pe larg. Un alt aspect asupra căruia s-a concentrat a fost cum au fost influențate generațiile viitoare de ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz.

Fraza mea preferată din carte: “Trebuie să rămân în viață ca să povestesc toate astea, să le povestesc tuturor, să conving oamenii că totul a fost adevărat…” Ce trist este că, în zilele noastre mai sunt oameni care neagă Holocaustul, sau consideră că poveștile spuse de supraviețuitori au fost exagerate.

Mi-a plăcut foarte mult povestea lui Eddy, nu atât pentru că am aflat încă un punct de vedere, încă o poveste a unui supraviețuitor al infernului ci și pentru ce ni se spune despre viața lui înainte și după Auschwitz. Mi-aș dori să aflu și povestea din punctul de vedere a lui Friedel, îndeosebi pentru că ea a stat aproape tot timpul în Blocul 10 dar nu aflăm dacă a fost sau nu supusă vreunui tratament experimental împotriva voinței ei. Și totuși, la final ceva despre viața ei de după Auschwitz este menționat, ceva ce ne face să ne întrebăm care-i povestea ei.

Ultimul tren spre Londra – Meg Waite Clayton

Titlu în engleză: The last train to London

Autor: Mey Waite Clayton

Apariție: 10 septembrie 2019

Notă: 5/5

Ultimul tren spre Londra de Meg Waite Clayton este prima carte pe care am terminat-o de citit la început de an. Și mi-a plăcut atât de mult încât am scris repede despre ea pe instagram, chiar dacă aveam alte cărți pe care intenționam să le arăt acolo înaintea acesteia.

Acțiunea începe în anul 1936, când o cunoaștem pe Tanti Truus, pe numele său complet Gertruida Wijmuller-Meijer, o neînfricată olandeză care salvează copilași din Germania și îi ajută să treacă granița pentru a se salva de la pieire.

În același timp, în Viena, tânărul adolescent Stephan Neuman nu-i consideră pe naziști un pericol pentru viața sa. El este un copil născut într-o familie bogată, care deține o fabrică de ciocolată. Se împrietenește cu Zofie-Helene, nepoata frizerului său, o nemaipomenită matematiciană. Mama fetei este o ziaristă care scrie articole pătimașe împotriva naziștilor.

Pe măsură ce puterea naziștilor în Austria crește, situația familiei lui Stephan se înrăutățește, mama lui Zofie-Helene este luată din ce în ce mai mult în vizor și în scenă apare și Adolf Eichman. Auzind de situația din Austria, Truus hotărăște să facă ceva pentru copii evreilor din acea țară. Cere ajutorul Marii Britanii și merge mai departe cu visul său de a salva cât mai mulți copii va putea. Iar destinul ei se va intersecta cu cel al tinerilor Stephan și Zofie-Helene.

Ce mi-a plăcut să descopăr a fost faptul că tanti Truss chiar a existat și chiar s-a ocupat cu salvarea copiilor, dar și că era din țara care m-a adoptat de aproape un an. Mi-a mai plăcut și prietenia dintre Stephan și Zofie-Helene, cum a evoluat și cum s-au susținut mereu, și la bine și la greu.

Mi-aș dori să citesc și povestea lui Zofie-Helene, separat într-un roman, poate pe viitor. Cred că ar putea fi interesantă povestea ei și a soțului ei.

Deși poate părea prea devreme să afirm asta, s-ar putea ca acest roman să intre pe lista cu cele mai frumoase cărți citite anul acesta.